marți, 17 decembrie 2013

Dragostea şi cele 11 minute...

                                                            Aşa am început ziua de sâmbătă

Cu paşi repezi mă îndreptam spre Serviciul de Evidenţă a Populaţiei... Da , din august nu îmi mai găsesc actul cel mai important, Cartea de Identitate, şi parcă era cazul să nu mă prindă 2014 fără acest act extrem de important.

 În mână cu o cană de Fericire din care ieşeau aburii unui cappucinom mă grăbeam spre locul care îmi elibera identitatea, când , pe partea dreaptă, o fereastră plină cu cărţi mi-a oprit ţinta bine aleasă.
Am păşit în librărie, am aruncat o privire şi mi-am adus aminte. Asta  era, cartea lui Adelin Petrişor, o vreau, o caut de ceva vreme, sper să fie, sigur e. Întreb  de ea, iar vânzătoarea amabilă îmi spune că nu o au în stoc, dar dacă îmi las numărul de telefon mă sună zilele următoare, după ce vor primi marfă, ba chiar mi-o va pune de o parte. Perfect!!!

Ceasul îmi arată că mai am timp să zăbovesc în lumea cărţilor. Şi o fac. Mă uit, răsfoiesc câteva cărţi şi îmi dau seama că va fi un weekend liniştit, acasă, numa bun de citit. Dar ce? Hmm, apare el, cărţile lui îmi zâmbesc de pe raft, cu coperţi colorate, şi titluri interesante. Una dintre ele mi se lipeşte de mâini în timp ce ochii îmi rămân aţintiţi asupra alteia. Acuma e acum, care dintre ele îmi va ţine companie în weekend...Le privesc, le răsfoiesc sperând să mă hotărăsc asupra uneia. E greu, foarte greu. Gata. Am luat decizia. Le iau pe amîndouă. Aşa că plec hotărâtă spre casa de marcat cu ambele cărţi...Acelaşi autor..Adorabilul Paulo Coelho şi ale lui Unsprezece minute, respectiv Al cincilea munte...Ies cu ele pe uşa librăriei şi cu o sete mare de citit...

Am început chiar în aceea seară. Am optat pentru Unsprezece minute...O carte pe care am citit-o cu aceeaşi sete ca Baltagul (Baltagul e cartea preferată. L-am recitit cel puţin de 3 ori :))  Ochii nu mi se putea dezlipi de paginile albe pline de rânduri negre.

Am trăit fiecare pagină cu emoţie, m-am convins, încă odată, că nu trebuie să avem prejudecăţi, este o carte care reflecta atât de bine o parte a realităţii în care trăim, realitate în care multe tinere se regăsesc şi care aleg această calea din acelaşi motiv: sărăcia, nevoia de bani. Este o carte care merită citită şi din care am extras două citate care îmi plac de mor:

"Viata este un joc dur si halucinant, viata înseamna salturi cu parasuta, înseamna risc, înseamna sa cazi si sa te ridici, înseamna alpinism, înseamna vointa de a ajunge în punctul tau cel mai înalt si a te simti nemultumit si nelinistit cînd nu reusesti sa o faci'

"Comentariile nu ucid — fac parte din viata oricarei persoane de succes"

joi, 5 septembrie 2013

Conştiinţa unei javre...





Cum poţi să spui atât de senină..."Asta e, a fost un accident...Am conştiinţa curată pentru că mă ocup în continuare să salvez animale?", în condiţiile în care un copil şi-a pierdut viaţa după ce câinii luaţi pe semnătura ta l-au sfâşiat? Cum? Poate nu ai copiii, dar prietene, cunoştinţe sau rude care au un copil nu ai? Te gândeşti că în locul lui Ionuţ putea să fie copilul tău, nepotul, verişorul sau copilul celei mai bune prietene? Oare la fel de zâmbitoare erai şi atunci, oare la fel de sesină spuneai şi atunci că ai conştiinţa curată?

Te poţi uita în ochii părinţilor acestui copil şi să spui că ai conştiinţa curată? Te poţi numi un cetăţean responsbil dacă îţi pui semnătura pentru îngrijirea unor animale care, din cauza ta, ajung să desfigureze un copil, să frângă inimile familiei, să înlăcrimeze mii şi mii de români? 

Te-ai dus să adopţi un câine pentru că aşa e la modă? Ai ieşi cu câinele în braţe şi i-ai dat drumul pe străzile Capitalei? Ai considerat că nu sunt suficienţi maidanezi? TU te poţi numi cetăţean responsabil? 

Ar fi bine să asculţi sfatul tatălui lui Ionuţ. Să-ţi îndrepţi paşii spre capela unde trupul neînsufleţit al unui înger se odihneşte, să-l priveşti, să vezi cum acel pui, care până mai ieri avea un chip de înger plin de viaţă, acum zace desfigurat şi fără suflare. Abia după aceea ar trebui să apari la tv şi să spui că TU ai conştiinţa curată. Dacă nici aceea imagine nu te va mişca înseamnă că nu ai suflet, că nu ai conştiinţă, că nu eşti demnă să aperi drepturile animalelor. 

Ionuţ era o minune de copil, la fel ca toţi copiii.  Blond, cu bucle, cu ochi negri, mari, plin de viaţă şi dornic să trăiască, să se joace, să descopere. O va face din ceruri. 

Medicul legist care i-a examinat trupul a fost puternic impresionat de ceea ce a văzut, şi crede-mă, un astfel de medic nu poate fi impresionat chiar aşa de uşor. O fi văzut multe trupuri mutilate la viaţa lui. Doar tălpile copilului au rămas neatinse de furia animalului pe care tu te-ai angajat că-l vei îngriji. Nepăsarea ta l-a ucis, nepăsarea ta a distrus o familie, dar TU ai conştiinţa curată....

Am văzut mulţi nebuni înnebuniţi că animalele sunt închise în ţarcuri, în centre speciale. Sunt curioasă ce au de zis acuma, mai ales că TU ai luat animalul în numele unui ONG care luptă pentru drepturile animalelor.

Iubesc animalele, iubesc oamenii. Nu am, încă, copii, dar am norocul să mă bucur de dragostea, inocenţa şi bucuria unor copii. Nu sunt ai mei, dar îi iubesc ca şi cum ar fi.

Ceea ce trăiesc părinţii lui Ionuţ poate fi înţeles doar de părinţi. Chiar şi aşa, mi se face inima cât un purice când citesc sau aud o ştire despre Ionuţ, lacrimile îmi joacă în ochi, şi îmi invadează faţa fără să mă pot controla. Nu l-am cunoscut pe Ionuţ, dar, la fel ca alte mii de români, nu pot rămâne indiferentă la o astfel de tragedie, mai ales când vezi indiferenţa, nesimţirea şi tupeul unei asemenea INDIVIDE care şi-a dat semnătura să îngrijească câţiva maidanezi pe care i-a transformat în criminali. Gestul ei nu poate fi iertat...

luni, 26 august 2013

A venit...


                                                         FOTO 

Aşa, cu paşi timizi, a bătut la uşă. Nu, nu vreau să-i deschid, nu e momentul. Insistă. Mă împotrivesc, dar nu reuşesc. E puternică, mult mai puternică decât mine, e decisă, hotărâtă. Nu există cale de întoarcere.

E luni. E toamnă. Nu e septembrie, dar e toamnă. Îi savurez culorile, mă hrănesc cu mirosul ei, ador să adorm îmbrăţişată de căldura şi frigul ei, deopotrivă, dar ...nu o vreau încă. E prea devreme. Mult prea devreme.
Plimbarea de duminică seara m-a încărcat cu energie, o energie suficientă să-mi alunge somnul, şi să mă trezesc că e trecut de 12 noaptea, iar eu sunt super fresh. Şi stând în liniştea nopţii am auzit-o. Nu s-a furişat. A venit brusc şi zgomotos, parcă hotărâtă să-mi demonstreze că ea este cea care a câştigat bătălia.
Un val de răcoare a fost primul semn că se apropie. Şi dintr-o dată am auzit-o şi am simţit-o. Cu stropi mari şi grei şi câteva tunete. Aşa s-a ivit după miezul nopţii. Mi-am zis: “Gata, e aici”. O simt de câteva zile. Frunzele, aerul, noaptea care se lasă mai devreme...au fost dovezile că se apropie. Am refuzat să accept.
Azi a fost în zadar. Am savurat o cafea privind pe geam, ascultând glasul ploii şi simţind învăluirea Toamnei. E aici. Dacă tot a venit, repet, mult prea devreme, îmi doresc să rămână mult, cât mai mult, până la primăvară, dacă se poate...:)
Şi mai am o dorinţă...Lasă-mi Toamnă Pomii Verzi/ Lasă-mi Toamnă Cerul Lin/ Lasă-mi Toamnă-n aer Păsări

joi, 27 iunie 2013

Nebunul care crede în ceea ce face



Întrebat cine este  Raed Arafat, medicul a răspuns: Un nebun care crede in ce face si care si-a facut din munca un stil de viata, care este intr-adevar o nebunie, pentru ca foarte putina lume face din munca un stil de viata.

Prietenii ştiu cât de mult îl admir eu pe dr. Raed Arafat. A fost, este şi va rămâne unul dintre modelele mele în viaţă. Ador să citesc interviu sau reportaje cu domnia sa, să urmăresc emisiuni în cadrul cărora este invitat. Cred că uit să respir când vorbeşte despre medicina de urgenţă, despre copilul pe care l-a crescut atât de frumos şi care i-a adus atâtea momente de satisfacţie (chiar dacă a avut de trecut peste multe piedici puse, nu de puţine ori, cu bună ştiinţă), SMURD.

Ziua de duminică  fost una tristă pentru România. Un autocar cu 47 de români a căzut într-o râpă, în Muntenegru, la 30 de kilometri de Podgoriţa, capitala statului. Muntenegrenii s-au mobilizat exemplar. Fără ajutorul lor numărul victimelor era mult mai mare.
În urma acestei tragedii şi doctorul Raed Arafat ne-a dat o lecţie despre ce înseamnă să îţi faci meseria cu pasiune, să simţi chemare în tot ceea ce faci. Sunt convinsă că s-ar fi implicat în salvarea românilor oriunde s-ar fi aflat.

Era în capitală când a fost anunţat de nenorocire, a cerut permisiunea să meargă în Muntenegru, de unde nu s-a mai întors decât atunci când au fost aduşi toţi românii care au fost implicaţi în tragicul accident. A stat non-stop în spitalele din Podgoriţa, s-a ocupat de aducerea lor în ţară. De la aproape 1.000 de kilometri a ales spitalele unde răniţii să fie îngrijiţi şi a reuşit ca în 48 de ore să-i aducă pe toţi acasă.

Prin ceea ce au transmis televiziunile şi prin declaraţiile pe care doctorul Arafat le-a făcut am simţit o solidaritate imensă, o solidaritate care s-a învârtit în jurul acestui om. 

Lecţia pe care ne-o dă acest om, atât de simplu la vorbă şi la port, ori de câte ori are ocazia ar trebui să fie una care să ne pună pe gânduri. De ce nu are România mai mulţi oameni de o asemenea valoare, unde sunt ei?
 L-am văzut şi când s-a petrecut nenorocirea de la Maternitatea Giuleşti. Ştia exact fiecare pas care trebuie făcut şi avea soluţie pentru fiecare problemă neprevăzută care se ivea.
Asta înseamnă ca în fruntea unui sistem să fie un om care a creat acel sistem, un om care ştie despre ce este vorba, un om pe care nu-l interesează politica, un om care pune suflet în tot ce face, se gândeşte la cei din jur şi nu la propria persoană.

Într-o emisiune tv, doctorul Arafat spunea că românilor le lipseşte încrederea în sine şi perseverenţa. Iată, el este exemplu clar că atunci când faci ceea ce crezi că poţi să faci şi când continui să perseverezi vei şi reuşi. Mi-aş dori ca exemplul acestui om născut departe de România să fie un exemplu de urmat pentru cât mai mulţi români.

Am văzut alături de doctorul Raed Arafat medici, paramedici sau asistenţi bine instruiţi.Oameni care pun suflet în meseria pe care o practică, chiar dacă sistemul din România nu reuşeşte să-i aprecieze la adevărata lor valoare. Sunt atât de implicaţi în meseria lor încât chiar dacă au posibilitatea să meargă îi ţările dezvoltate din Europa, şi să câştige poate de zece ori mai mult, preferă să îşi facă meseria aici, alături de cel care a creat acest sistem, alături de un om pe care unii l-au contestat, dar pe care poporul român îl iubeşte necondiţionat, îl respectă şi îl admiră. Românii i-au arătat doctorului Arafat ce înseamnă pentru România.
Mulţumim Raed Arafat pentru ceea ce faci. Mă înclin, domnule doctor!

luni, 24 iunie 2013

La shooting cu Supermoon

De două zile aud non-stop că pe 23 avem Super Lună. Când ai un aparat foto cumpărat de două săptămâni, nu ai cum să ratezi o astfel de ocazie. Aşa că pe la 22.30 mi-am pus aparatul în gât (un Fuji Finipex S4200) am încuiat uşa apartamentului şi am ieşit la "vânat" de Super Lună.


Purtată de intuiţie am luat-o pe mal, spre Podul de Calcul. La început cam dezamăgită şi asta pentru că Supermoon stătea bine mersi ascunsă sub nori. Eiii, asta e mi-am zis, dacă nu o fi Super Luna nu strică o plimbare, mai ales că aerul din minunatul meu apartament cu două camere devine tot mai greu de respirat, în timp ce adierea vântului face aerul de afară puţin mai respirabil.Cel puţin seara...
Nu au trecut zece minute, iar de sub nori, luna cea plină şi strălucitoarea ieşea timidă dar sigură pe ea că vrea să ne încânte privirile cu o strălucire aparte.



A urmat un shooting de aproape o oră de pe Podul  de Calcul . Am pozat luna de aproape, din depărtare, cu zoom, fără zoom sau chiar printre crengi. Eh, aşa se învaţă omul cu aparatele astea noi care la prima vedere par tare greu de descifrat. Tre să recunosc că am avut parte şi de un model bun :) care strălucea tot mai tare de la o poză la alta, pesemne că i-a plăcut postura de "vedetă".


La câţiva metri de mine erau doi pescari. Ei aşteptau să le vină peştii la momeală, eu aşteptam să capturez o Super Lună.


Din zecile de poze am reuşit să imortalizeze vreo cinci care pot să spun că sunt ok, iar eu sunt super mulţumită de ce a ieşit.




duminică, 2 iunie 2013

The Great Gatsby, un film de Oscar


                                                                     FOTO

Ziua lui Carmen s-a lăsat cu o ieşire la film. A fost ideea ei să vedem The Great Gatsby. A durat aproape două ore jumate, dar nu ştiu cum a trecut timpul. Efectele, coloana sonoră, acţiunea şi nu în ultimul rând Marele Leo au făcut timpul să zboare.

Marele Gatsby este adaptarea cărții lui Francisc Scott Fitzgerald. Filmul surprinde admosfera anilor '20, și pare la o primă vedere povestea unor oameni bogați, nefericiți, superficiali care fac excese, înșeală și petrec.
Un bărbat bogat şi misterios, Gatsby organizează cele mai frumoase petreceri la care poate participa oricine, dar cea pe care o aşteaptă cel mai mult, cea căreia îi aparţine inima lui, tocmai ea, nu apare. O iubeşte şi este dispus să facă orice pentru ea, pentru Daisy, tânăra care-l iubeşte, dar care nu l-a aşteptat şi s-a căsătorit cu un tip bogat. Cei doi ajung să se întâlnească, iar deznodământuleste este unul neaşteptat.

The Great Gatsby îl văd nominalizat la Oscaruri şi sunt sigură că va fura cel puţin un Oscar. L-am regăsit pe DiCaprio un pic cam îmbătrânit, dar într-o formă excelentă. (Are un corp si o privire :))) !!!) Sper să primească nominalizare pentru cel mai bun actor în rolul principal, şi chiar să câştige.
Decorurile şi coloana sonoră au fost excelente. Mai bine nici că se putea. Sper să primească şi aici nominalizări.

Bugetul filmului a fost de 105,000,000 $ (woau!!!) şi a întârziat premierea vreo şase luni pentru a fi expus în 3D. A meritat.  Un film care nu trebuie ratat. 

vineri, 31 mai 2013

Acasă....

După multe luni, parcă prea multe, am ajuns acasă. Acasă la cei dragi, acasă la părinţi, acolo unde totul este mult mai simpul. Agitaţia a dispărut, stresul s-a risipit, totul pare atât de simplu şi de normal încât mă întreb de ce abia acum văd lucrurile aşa. Încerc să mă bucur  de toate lucrurile mărunte dar pline de energie, pline de viaţă, pline de bucurie, pline de speranţă. Mă bucur de sprijinul oamenilor pe umărul cărora pot să plâng, sau pot să râd fără să mă întrebe de ce o fac. Mă bucur de bucuria unui căţel care cu o  privire, cu un simplu gest transmite mai mult decât ar face-o o mie de cuvinte.Viaţa e minunată când ai oameni minunaţi alături. E al naibii de bine Acasă...